Dupa un an...

 Nu am mai scris de mai bine de un an...Ba ca aveam alte atatea lucruri de facut, ba ca ma inchisesem in mine atat de mult incat nu vroiam sa impartasesc trairile, mi-era teama sa ma deschid de teama sa nu ma prabusesc. Apoi, ma gandeam ca oricum nimanui nu i-ar pasa de ceea ce simt eu...Azi, de dimineata m-am trezit cu gandul la acest blog si la faptul ca nu am mai scris. M-am gandit si razgandit si am ajuns la concluzia ca imi doresc sa scriu...Si ce daca scriu despre mine? Poate cel care va citi se va regasi sau isi va spune:"Hmm, deci sunt real. Si ea simte la fel, si ea are nedumeriri asemanatoare, si ea se revolta, si ea o ia de la capat, si ea se defineste prin prisma experientelor vietii ei." Scriu pentru ca simt. Nu scriu atunci cand nu pot da frau liber sentimentelor...

Mai mereu gasim lucruri, fapte care sa ne nemultumeasca, dar ce facem cand ajungem intr-un punct in care le identificam  pe cele care ne nemultumesc?! Cum (re)actionam? E intrebarea care m-a "bantuit" in ultimul an. De nenumarate ori m-am intrebat daca e ceva in neregula cu mine ca ma revolt de atatea ori, ca sunt atat de nemultumita de mine prin prisma a ceea ce se intampla in jurul meu. Cautand dreptatea, ma izbesc iar si iar de aceleasi obstacole, de aceleasi persoane care ar putea schimba ceva, dar nu o fac. De ce?! De teama sau din comoditate? Parintii mei imi spuneau inca din frageda pruncie ca daca invat si imi pastrez perseverenta, rezultatele nu vor intarzia sa apara..Le-am urmat sfatul si am muncit, am depus eforturi sustinute, am sacrificat anii adolescentei, i-am sacrificat si pe cei ai studentiei si continuam sa visez in naivitatea mea ca cineva  va aprecia ambitia mea, va vedea "investitiile" pe care le-am facut in mine si implicit in viitorul meu...Au fost si sunt oameni care admira ceea ce am facut si fac. Sunt insa si oameni care spun ca admira ceea ce am facut, ar putea sa  valorifice ceea ce am facut, m-ar putea ajuta sa fac pasul urmator, dar nu o fac. De ce?! M-am tot intrebat si eu..Poate pentru ca pentru ei sunt doar un indicator de indeplinit, un numar in plus...Poate ca urmareau doar sa atinga un tel, sa indeplineasca un scop si atat...Cred cu tarie in faptul ca mare parte din lucruri le putem face noi singuri, fara ajutor, dar exista si cateva lucruri si vin si momente cand tu ca si om, ca si profesionist chiar, ai facut tot ceea ce ti-a stat in putinta, iar acel pas, acel jumatate de pas are nevoie de un pod care trebuie asezat de o anumita persoana. Nu e suficienta pasiunea lucrului bine facut, nu e suficienta daruirea, nu e suficient timpul daruit si viata personala neglijata...Toate acestea nu sunt suficiente pentru a-ti asigura viata profesioala dorita...Nici macar experienta profesionala nu te mai ajuta...In definitiv, care este reteta? Da stiu, omul se naste cu sansele lui. Si eu am avut multe si voi mai avea, dar in momentul de fata, nu inteleg de ce am fost chemata pe un drum si apoi dupa ce laurii au fost culesi, abandonata...Inca nu inteleg care sunt valorile acceptate si apreciate in societatea zilelor noastre; inca nu inteleg rautatile ascunse; inca nu inteleg de ce si de unde graba asta pentru a face rau; inca nu inteleg ignoranta; inca nu inteleg oamenii duplicitari; inca nu-mi inteleg calea propriei vieti si ma intreb de cate ori voi fi nevoita sa o iau de la capat...Nu inteleg curiozitatea celor din jur vizavi de ce planuri ai tu in viata, dar doar atunci cand te vad nesigur, debusolat...Nu inteleg cum unii pot sa-ti fluture sub nas reusita lor cand  stiu de fapt ce artificii au facut ca sa ajunga sa fie "numarul" din fata ta...M-am saturat sa fiu un indicator, un numar... M-am saturat de laude in van, de false zambete si aprecieri. M-am saturat sa  plec capul in fata celuilalt, doar ca sa nu mi-l taie...M-am saturat sa dovedesc ceea ce sunt si ceea ce stiu in fata unor oameni care habar nu au de ceea ce pretind ei sa le demonstrez...M-am saturat de "dulcegarii", de nepotisme, de sanse acordate doar celor care fac parte dintr-un anumit arbore genealogic! M-am saturat sa sper ca voi ajunge acolo unde mi-am propus. Puteti sa credeti ce vreti despre mine...Am obosit. Am obosit sa-mi fac mereu treaba la timp, sa fiu mereu perfectionista, si sa primesc in schimb doar  suturi si palme din partea societatii. Sunt putini cei care te felicita din suflet atunci cand, pe propriile tale puteri, realizezi ceva; atunci cand din nimic faci ceva. Strang toate experientele placute, toate realizarile mele de pana acum...Le strang pe toate si ma "hranesc" din ele...Ele imi confirma ca nu ma plimb doar prin viata...Nu astept minuni, dar ma bucur atunci cand am parte de ele. Stiu ca  nimeni nu e dator nimanui cu un lucru anume, asadar nu-mi scurtez drumul, nu sar peste etape, doar ma schimb incet, dar sigur. Omul de azi, nu mai e cel de alaltaieri pentru ca omul de azi nu mai crede in vorbe, nu mai este naiv si are alte prioritati; is cauta implinirea acolo unde ea exista cu adevarat si dureaza...Nu-si cauta prieteni, dar ii aprecieaza pe cei pe care ii are, ii aprecieaza cu atat mai mult cu cat, ei nu intra "cu bocancii" in viata ei, asa cum vor sa o faca multi altii. Omului de azi ii este sincer mila de acei oameni care nu cunosc adevarata apreciere, adevarata valoare a lucrurilor si ajung sa-si vand sufletul pentru nimicuri...Mi-e mila de oamenii care prefera "can-can-ul" si mi-e mila de cei care scormonesc in arborele tau genealogic ca sa vada daca meriti sau nu apreciere...

Nu am scris de un an pentru ca aveam prea multe gunoaie de aruncat si abia de curand mi-am dat seama ca sunt gunoaie si chiar trebuie aruncate. Le-am aruncat pe toate si acum o pot lua de la 0. Din nou, un alt inceput...Sunt sigura ca va fi mai bun si spun asta pentru ca odata ce am aruncat gunoaiele, stralucesc mai tare lucrurile frumoase din viata mea si sunt atatea...Ne trebuie doar curaj sa facem o curatenie strasnica...Nu mai sunt naiva, dar continui sa cred in minuni, una chiar mi s-a intamplat de curand...Am sa va scriu despre ea, dar mai incolo, peste ceva timp...

Dupa un an: un drum incheiat cu bine, un acronim, un alt inceput,  momente fericite, oameni dragi si valorosi si un vis care are mai multe sanse de implinire decat cel de dinainte...:)

Indrazniti sa priviti inauntrul vostru si lasati lucrurile frumoase sa straluceasca, sa va lumineze. Aruncati gunoaiele si apreciati oamenii cu adevarat valorosi; luati-i asa cum sunt, fara sa va pese cine sunt, de unde vin, ce fac...doar sa fie OAMENI.

Cu drag.

"Tara si mama nu ti le alegi"

"Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa[...]"

(Bradut, Florescu, Rostul; http://bradut-florescu.blogspot.co.at/2010/03/rostul.html).

Am citit si am recitit versurile acestea de mai multe ori...si de fiecare data m-au incercat aceleasi sentimente:revolta, neputinta, dragoste, dor...Revolta pentru ca imi pare ca nu pot schimba nimic, neputinta pentru ca sunt tanar si sunt de cele mai multe ori ignorat, dragoste pentru familie si tara, dor  de familie si tara, de pamantul pe care am facut primii mei pasi in viata...Revolta fata de cei plecati din tara care atunci cand se intorc spun doar ca le e foarte bine si ca nu s-ar mai intoarce in tara.

De ce alegem mereu calea mai usoara?De ce la noi in tara suntem mandri, iar la ei in tara plecam capul si renuntam la demnitate?De ce ne parasim tara?De ce ne mintim?

Inca din liceu, si eu visam sa plec din tara si imi spuneam ca la mine in tara nu am niciun viitor...Invatam si visam la zilele in care imi voi atinge telul...Azi, dupa aproape 20 de ani de studiu, dupa eforturi nenumarate, sacrificii, am ajuns intr-o tara straina...Si nu e asa cum ma asteptam sa fie. Da, universitatea e mai dotata, bibliotecile tin pasul cu cele mai noi publicatii, salile de lectura sunt pline ochi cu studenti, iar dupa cartile bune trebuie sa astepti saptamani bune pe un waiting list. Pe strada insa, si aici oamenii arunca mizerii pe jos, si aici scuipa pe jos, si aici oamenii alearga grabiti si ingandurati, aici rareori un barbat acorda prioritate unei femei, rareori primesti un zambet. Duminicile sunt pustii, nu vezi tipenie de om pe strada, ferestrele sunt mai mult inchise, iar oamenii par individualisti...

Poate e doar o impresie de-a mea, poate nu ma pot adapta eu, poate e o problema de acomodare, dar simt in fiecare secunda ca asta nu e tara mea! In tara mea, cea careia i-a disparut rostul, primesc zambete, calc pe pamantul meu, infrunt greutatile altfel, imi port grijile cu mine, deschid ferestre, si le inchid pe altele, dar e tara mea....Acea tara pe care nu eu mi-am ales-o, am primit-o odata cu viata. Mama nu mi-as schimba-o niciodata, va ramane mereu omul care pentru mine inseamna viata, dragoste si speranta. De ce mi-as schimba tara? De ce vroiam pana nu demult sa-mi schimb tara?Pentru ca nu stiam cum e sa calci pe pamant strain saptamani la rand si sa simti ca iti aluneca pamantul de sub picioare...

Cand am plecat din tara ma simteam si eu inselata, manioasa, razvratita pe un sistem de stat care isi bate joc de tineri. Sunt si acum revoltata, si ma simt mai mult parasita decat sprijinita de acel sistem...Dar tara, pamantul meu nu poarta nicio vina...Mama e vinovata atunci cand copilul o ia pe cai gresite?Oare exista vreo mama care doreste raul copilului sau? Ma indoiesc...

Mi-e dor de tara mea si ma bucur in acelasi timp ca mi-am dat seama ca alta tara nu e pentru mine. Imi iubesc familia, imi iubesc tara, imi iubesc pamantul...,pentru mine mereu vor avea un rost. Oricat de sadic ar suna, vreau sa-mi traiesc dezamagirea, revolta, fericirea, esecurile, realizarile, la mine in tara!Si cu toate ca traim intr-o continua incertitudine, stiu ca familia, credinta si tara nu le voi parasi nicicand!

Mangaierea, zambetul si ganguritul de acum 20 de ani...

Postarea de azi are "radacini" profunde tot in copilaria mea draga...si vreau sa vorbesc despre copii, despre copilul din mine si despre acel copil special din viata mea care chiar si in anii batranetii pentru mine tot copil va ramane...Cei  care aveti frati sau surori poate va veti regasi in cuvintele ce vor urma...

Uneori, cand vorbesc despre lucruri atat de personale, am impresia ca ar trebui sa le tin doar pentru mine, dar apoi imi spun ca sunt prea frumoase pentru a nu fi impartasite, faptul ca ajung sa scriu despre ele este poate pentru ca vrea ca si altii sa traiasca sau sa retraiasca momente din viata care de multe ori raman prea ascunse in sufletul nostru.

De pe la varsta de 5 ani eram innebunita dupa copilasii mici si cum aflam ca "a venit barza" la vreo familie, nu mai conteneam sa o rog pe mama sa mergem in vizita la bebe. Iar la finalul fiecarei vizite, o intrebam pe mama de ce la noi nu vine barza:)))Desigur, mama gasea  mereu motive si un mod foarte diplomat de a-mi raspunde dar eu tot nu intelegeam si vroiam sa avem si noi un bebe in familie. O prietena de-a mamei a fost cea care mi-a oferit "solutia salvatoare", spunandu-mi ca daca pun zahar pe pervazul ferestrei, berzele vor veni sa-l manance, astfel vor poposi la mine acasa, imi vor observa scrisoarea, caci urma sa scriu si o scrisoare, si peste 9 luni imi vor aduce o surioara.Si m-am apucat eu de pus zahar pe pervaz, pe furis desigur:) Si tot puneam zahar si mama iar ma certa ca toata casa era cu zahar si nu vedeam eu nicio barza...Am zis totusi sa o rog pe prietena mamei sa ma ajute sa-i scriu berzei asteia o scrisoare si macar daca va poposi, va si lua scrisoarea si treaba-i rezolvata:)  I-am dictat eu ce sa scrie, dupa care m-am semnat ca doar numele,prenumele, mama si tata stiam sa scriu la acea varsta. Am incheiat scrisoarea cu un desen "foarte artistic", l-am desenat pe tata, am desenat-o pe mama, pe mine si un bebe. Am asezat scrisoarea pe stratul gros de zahar de pe pervaz si am plecat la culcare, sperand ca a doua zi dimineata scrisoarea va fi luata de catre barza:)Ba mai mult de atat, am strecurat dorinta si in rugaciunea mea de seara.

Dimineata  nu am mai gasit scrisoarea si nici zaharul si deja eram fericita.Si nici mama nu m-a mai certat ca am presarat atat de mult zahar prin casa.

Imi amintesc si acum ziua cand ai mei parinti dragi mi-au spus ca au vorbit cu barza si le-a spus ca ne va aduce un bebe. Eram fericita ca va veni barza, iar in secunda urmatoare m-am repezit la jucariile mele si am inceput sa ma gandesc pe care i le voi da lui bebe.Aveam cateva pe care vroiam sa i le dau, altele pe care nu vroiam sa le impart cu ea. Cat despre dulciuri, categoric nu vroiam sa le impart cu ea/el:)) Cand burtica mamei a inceput sa creasca, mama mi-a spus ca bebele se dezvolta in burtica ei, dar intr-o noapte barza va veni la ea, va avea o bagheta magica cu care o va atinge, va lua bebele, il va duce in lumea copiilor, iar pe dimineata il va aduce la noi...Eram fascinata, si tot ciocaneam la mami pe burtica si ziceam:"bebe, ma auzi?azi ti-am luat un ursulet alb cu mov. Te superi daca ma joc cu el pana vii si tu la noi in casa?"Si bebele dadea din picioruse.

Apoi, intr-o dimineata a venit barza, si nici macar nu eram acasa, eram la bunici. La aflarea vestii, am mers intr-un suflet cu matusa mea sa-l vedem pe bebe la spital, cica barza a uitat adresa(ce zapacita:)) si ne-a lasat bebele la spital.Si a sosit si momentul cel mult asteptat:mi-am vazut surioara. Era grasunica, rosie in obraji si plangea. Inima stiu ca imi batea tare si ma uitam cum mama o tine in brate pe ea, iar eu m-am ascuns dupa matusa mea. Mama imi tot spunea sa merg la surioara mea, sa o mangai, dar nu vroiam pentru ca in acel moment simteam ca lumea o iubeste mai mult pe ea si nu pe mine. Cand au adus-o acasa, toata lumea era in jurul ei, pe mine ma intrebau doar daca-mi place de ea, iar eu le raspundeam ca nu:)))Plangea, se smiorcaia, si nu se juca cu mine...Eu aveam nevoie de un partener de joaca, nu de o plangacioasa. Lunile treceau si parca "smiorcaita" devenise tot mai frumusica, ba mai si zambea. Timpul trecea, eu incepusem clasa I-a, iar avea avea 8-9 luni cand mama a iesit sa faca niste cumparaturi. M-a lasat pe mine cu ea, spunandu-mi ca se intoarce in 10 minute si sa am grija de pitica doar sa nu cada din patut...Pitica se tot zbenguia si cum a plecat mama s-a pus pe un plans de nu stiam ce sa fac. M-am tot uitat eu la ea, i-am dat jucarii, dar ea isi sustinea "concertul in continuare":)Mi-am luat inima intre dinti si m-am incumetat sa o iau in brate. In acel moment s-a uitat la mine, a zambit si a gangurit ceva in limba ei, si-a pus manutele pe obrajii mei si a inceput sa se joace cu fata mea, si-i placea grozav. Din acea clipa a inceput sa-mi fie draga si am inceput sa simt ceva deosbit...Acum ma gandesc ca atunci o fi inceput relatia speciala care exista intre doua surori. Si tot din acel moment am simtit ca si eu trebuie sa am grija de surioara mea, nu e doar responsabilitatea parintilor mei. 

Azi, copilul meu are 20 de ani si nu-mi vine sa cred cum un om a crescut sub ochii mei. Cum am trait cele mai frumoase momente impreuna si cum o incurcam amandoua chiar daca doar una dintre noi era vinovata pentru vreo pozna. Am crescut cu responsabilitatea ca mereu si oricare ar fi circumstantele datoria mea este sa am grija de copilul pentru care am presarat atat zahar prin casa, doar ca sa-l am, dar care la randul lui, mi-a presarat si imi presara clipe dulci in viata.

Si p numesc "copilul meu" pentru ca oricat de egoist ar suna, stiu ca e cadoul meu de la viata si mai stiu  ca daca nu as fi scris acea scrisoare, daca nu m-as fi rugat, sansele sa o primesc in viata mea, ar fi fost mai mici.

Iar acum, la maturitate, imi dau seama ca fara ea, nu as fi eu. Si cand am dubii in ceea ce am realizat pana acum in viata, ma gandesc la ea si imi amintesc acel moment in care mi-a zambit si mi-a gangurit ceva in limba ei. Cred ca ceea ce mi-a spus ea atunci a fost:"am venit in viata ta pentru ca doar impreuna putem merge mai departe". Pare exagerat, dar eu asta vreau sa cred si pana acum m-am convins ca oricat de incarcat sa-mi fie sufletul, zambetul ei ma face sa uit de toate grijile, iar cand se joaca cu obrajii mei, ma intorc in copilarie, iar cand ea spune ca va fi bine, va fi doar pentru ca suntem impreuna.

Tu, copilul meu, nu ai voie sa pleci nicicand din viata mea, pentru ca,tu insuti, insemni pentru mine viata, bucuria, puterea si increderea in maine.

Voi, toti cei care cititi aceste randuri, amintiti-va cum v-ati primit surioarele si fratiorii, cum ati copilarit cu ei, ce amintiri dragi aveti cu ei si cum sunteti azi. La impartirea jucariilor si a dulciurilor, se mai triseaza uneori, dar la impartasirea sentimentelor niciodata!!!Nu trisati cu voi, nu trisati cu ssentimentele voastre, nu uitati de ceea ce valoreaza cu adevarat.

Amintiri despre bucuriile mici ale vietii

Intr-una din serile trecute, dupa o zi mai nereusita, inainte sa adorm, mi-am amintit de bucuriile mici ale copilariei si cat de diferita eram pe atunci...

Azi ma enervez daca afara ploua si e frig, daca nu-mi iese ceva asa cum vreau eu, daca pica net-ul sau daca imi doresc ceva si mai trebuie sa astept sau sa renunt la acel ceva. Ma enervez daca lumea din jurul meu e rece si nepasatoare, daca investesc munca si energie in ceva si pana la urma trebuie sa o iau de la capat pentru ca acel ceva nu se potriveste cu ceea ce inseamna azi "dreptate". Ce se cere si ce nu se mai cere azi? Ce inseamna azi dreptate si in ce masura ne este permis sa ne facem singuri dreptate? De ce nu ma pot opri sa ma bucur de azi si mereu ma gandesc la maine, uitand de azi? De ce la sfarsitul zilei nu fac lista lucrurilor bune care mi s-au intamplat, ci a celor care nu mi-au iesit? Iar sirul intrebarilor ar putea continua...

Cand eram copil, ma bucuram de fiecare dimineata, de fiecare zi. Ma bucuram pentru ca incepea o noua zi in care mergeam la casuta mea din copac, faurita de bunicul meu, in gradina din spatele casei. Ma bucuram de jucariile mele. Tin minte si acum ziua in care am primit prima mea bicicleta. Habar nu aveam sa merg pe bicicleta, dar am incercat de atatea ori pana cand am reusit. Dovezile zac si acum pe genunchii mei, sub forma unor mici cicatrici. Si am incercat zile la rand si in fiecare dimineata ma trezeam fericita ca mai am o noua zi la dispozitie pentru a incerca...Asteptam in fiecare zi sa se faca ora 19.00 pentru a urmari desenele animate la tv si mi s-a parut ceva extraordinar cand a aparut optiunea cablului tv...Sa te poti uita toata ziua, cand vrei la desene...Dar abia acum imi dau seama ca ajunsesem sa nu le mai apreciez atat pentru ca oricand vroiam, puteam sa le vizionez si nu mai era asteptarea si bucuria momentului. 

Pana si ciocolata avea alt gust atunci...Nu cred ca voi uita vreodata ziua in care am primit prima ciocolata "Poiana" si cat de mult imi placea reclama ei "gustul ciocolatei elvetiene"; de fiecare data cand mancam ciocolata, imi inchipuiam cum a venit ea din Elvetia:)) Si ce gust divin avea. Cand mi se face dor de copilarie, mai cumpar cate o ciocolata, dar nu e la fel pentru ca ai atatea optiuni si nu mai are acelasi gust...Nici mersul pe bicicleta nu mai e la fel, nici la propriu si nici la figurat. De fiecare data cand cad, mi se pare ca ma ridic mai greu pentru ca sunt tot mai multi cei care asteapta parca sa cazi pentru a putea arata spre tine.

Nici casuta mea din copac nu o mai am..., iar cand ploua ma simt mahnita si ma gandesc ca-mi lipseste casuta in care ma ascundeam si in care ma jucam "de-a mama" si "de-a profesoara":). 

Viata nu e o joaca, e o realitate in care luptam pentru fiecare secunda de fericire si in lupta aceasta, uitam de acele mici bucurii care candva ne-au fost de ajuns pentru a ne face sa zambim, pentru a umple sufletul de emotii, iar asteptarea nu a fost nicicand prea lunga...

Azi, am atatea asteptari si prea putina rabdare cu mine, cu oamenii, cu viata. Poate ar trebui sa incep sa fac acea lista a lucrurilor frumoase care se petrec intr-o zi, a lucrurilor bune pe care le fac eu sau pe care  vad ca le fac altii...Sa las lucrurile mai putin frumoase sa treaca cu ziua si de fiecare data cand mi se pare ca ceea ce am mi se cuvine sa ma gandesc ca s-ar fi putut sa nu le am, dar totusi le-am primit pentru ca cineva Acolo Sus ma iubeste si are un plan pentru mine...

Zambetele care definesc viata...

 Am mult, mult de lucru si cu cat lucrez mai mult cu atat realizez ca mai am atatea de facut...Planific fiecare luna, fiecare saptamana, fiecare zi si fiecare ora din zi...O iau razna cand ma uit peste "To do list"...Azi, e  luni, zi pe care incercam sa o indragim , dar nu ne prea iese pentru ca na, e prima zi de dupa weekend si parca ne urnim mai greu din loc...M-am trezit deja stresata de dimineata ca pana seara trebuie sa termin ce mi-am planificat...Un simplu telefon m-a facut sa las la o parte totul pentru cateva zeci de minute...O vizita la o  prietena devenita de curand mamica...Cu toate ca ma invitase de ceva vreme, amanam vizita pentru ca fericirea intemeierii unei familii trebuie savurata mai intai de cei in cauza. Ceilalti, oricat de apropiati ar fi de ei, e bine sa priveasca din exterior, sa inteleaga mai intai cat de mult valoreaza o familie...Priveam poze cu ei, ii priveam in ochi, le admiram zambetele si dincolo de toate acestea linistea din sufletul lor. 

N-am mai scris de cateva luni bune pentru ca mereu aman timpul pentru mine spunandu-mi ca mai am timp...De unde sunt eu atat de sigura ca va mai fi timp pentru mine, pentru fericire, pentru zambete si mai ales pentru familie?!Intocmai, nu stiu...Doar aman si alerg de cativa ani dupa recunoasterea meritelor pe plan profesional...De cativa ani aman zambetele pentru ca nedreptatile te fac sa te incrunti, sa vrei sa-ti faci dreptate, sa ajungi acolo unde ti-ai propus...

Azi, m-am oprit din munca mea de zi cu zi...Am pus deoparte agenda si am plecat in cautarea zambetului, nestiind ca voi gasi raspunsul framantarilor mele...Am gasit doua zambete sincere. Am privit si nu stiam cum sa reactionez in fata acelui ghemotoc de omulet care ma privea parca uimit. Aveam emotii si brusc mi-au trecut in fata ochilor amintiri dragi de care uitasem, dar care sunt ferecate in sufletul meu. 

Mi-a intins o manuta, mi-a zambit si gangurind parca-mi spunea ceva. Imi doream sa-l iau in brate, dar parca mi-era teama pana cand prietena mea mi l-a dat in brate. Nu pot sa descriu sentimentul..., nu exista cuvinte suficiente. Ma privea, iar eu ii zambeam si il simteam cum misca din maini si picioruse. Tineam viata, dragostea, zambetele si fericirea in bratele mele.Am privit o mama care traieste cu adevarat, nu doar respira, zambeste de fericire si din dragoste. E  acel zambet care nu piere nici atunci cand drumul devine mai dificil de parcurs...

Oare de ce amanam viata, dragostea, zambetele, fericirea? M-am intors acasa, am deschis agenda si nu am gasit nicaieri scris:Luni, 10.09.12, intre orele:10-11-Viata, dragoste, zambete, fericire, dar cu toate acestea am avut parte de ele si mai mult decat atat, acel mic omulet printr-o simpla privire si prin acele gangarituri mi-a transmis  ca cele mai frumoase si pretioase lucruri nu se amana si nici nu se planifica...Mi-a transmis sa nu mai aman dragostea ci sa o pretuiesc si sa-mi fac mereu timp pentru ea, sa nu renunt la zambete pentru ca nicicand nu voi reusi sa fac pe deplin dreptate, sa nu planific momentele fericite pentru ca oricum vin cand vor ele si nu au cum sa vina daca aman sa traiesc si doar respir pentru ca nu-mi aloc timp.

Omuletule, mi-ai dat o lectie de viata...Te-am asteptat inca dinainte sa te cunosc...Am redescoperit viata, mi-am dat seama ca stiu sa zambesc sincer, ca sunt fericita pentru ca am redescoperit dragostea sub toate formele ei..., iar dorinta mea cea mai mare e sa ajung ziua in care le voi tine pe toate acestea in brate...Si azi am simtit pentru prima oara in viata mea ca mi se va intampla si mie intr-o zi. In urma cu cateva luni am redeschis o usa pe care inainte m-am incapatanat de atatea ori sa o inchid, dar niciodata nu am aruncat cheia...si-mi dau seama ca o pastram mereu pentru ca in adancul sufletului meu stiam ca acea cheie apartine dragostei.

In luna ianuarie am postat cateva versuri dintr-o melodie ce-i apartine lui Nat King Cole:
"Smile though your heart is aching
Smile even though it's breaking
When there are clouds in the sky, you'll get by
If you smile through your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You'll see the sun come shining through for you ."



atunci ma fortam sa cred in ele. Azi cred in ele pentru ca am descoperit ce cautam, am regasit ce am pierdut, mi-am amintit ca mama mi-a povestit ca atunci cand eram mica si lumea ma intreba ce vreau sa ma fac cand voi fi mare spuneam ca vreau sa devin MAMA.

Omuletule, iti multumesc pentru acele cuvinte pe care doar tu puteai sa mi le spui!:)

"Take me as I am"

"Is there a place where all that I've lost
Will be returned to me?"

http://www.youtube.com/watch?v=oNc2t8U8xqw&feature=related


"Is there something you need from me?
'Cause I tell you now, these hands are empty."

Melodia merită ascultată, iar versurile merită să fie simțite...

Femeia...

“Soldații și eroii de război sunt cinstiți și sărbătoriți, exploratorii se bucură de faimă eternă, martirii sunt venerați, dar din toată omenirea, câți sunt cei care văd în femeie un soldat?”(Jurnalul Annei Frank)

Probabil unora li se pare exagerată comparația femeii cu un soldat, însă cuvintele de mai sus aparțin unei fetițe de doar 13 ani…La această vârstă fragedă, ea vedea în femeie un soldat. Un om care știe să accepte o pierdere și să se bucure de o reușită. Atâtea roluri își fac loc într-o singură ființă, într-o singură viață.

Femeia-iubita face primii pași pe drumul desăvărșirii sale și își dorește să simtă acele sentimente care ar putea să o definească. Să cunoască viața, să o simtă să o poată transmite mai departe…Viață din viață ei pentru viață…Femeia-mamă se luptă mereu, și ori de câte ori are tendința să creadă că a pierdut, își privește rostul. O parte din viața ei va merge mai departe, chiar dacă timpul își lasă amprenta asupra ei…

Femeia-fericită indiferent câte reușite are nu se poate simți împlinită fără să fi dăruit măcar o singură dată viața. Viața nu poate fi dăruită în lipsa dragostei.

E suficient să te uiți în ochii Femeii-bunici pentru a aprecia viața, pentru a-i desluși misterul…

La mulți ani, femeie care faci primii pași pe drumul desăvărșirii tale!La mulți ani, femeie care te-ai desăvârșit oferind viață din dragoste!La mulți ani, femeie-bunică, tu care ne reamintești că merită trăită fiecare clipă…și La mulți ani, femeie-fericită, îndrăznește să faci măcar primul pas…

Nu sunt doar simple cuvinte, nu sunt clișee. Nu doresc să laud femeia și să discreditez bărbatul.Fiecare își are propriul rol bine definit.

Cred cu tărie că femeia  e un miracol prin faptul că dăruiește viața. Nu cunosc încă sentimentul de a dărui viață, dar știu că trăiesc pentru el și e unicul motiv pentru care mă bucur ca sunt femeie…

Tu, cea care citești aceste rânduri, găsește-ți rolurile, bucură-te de fiecare dintre ele și amintește-ți că le-ai primit pentru că le poți îndeplini pe toate. Când obosești, când crezi că e prea mult, ascultă-ți copilul și bucură-te de cele patru litere care alcătuiesc cel mai frumos cuvânt “mama” . Dacă nu are cine să ți-l spună încă,  încearcă să vrei să-l auzi într-o zi…

Să fiți iubite,  să fiți mame, să fiți fericite și să vă amintiți de fiecare dată că femeia a fost binecuvântată cu cel mai frumos dar:viața!