Mangaierea, zambetul si ganguritul de acum 20 de ani...

Postarea de azi are "radacini" profunde tot in copilaria mea draga...si vreau sa vorbesc despre copii, despre copilul din mine si despre acel copil special din viata mea care chiar si in anii batranetii pentru mine tot copil va ramane...Cei  care aveti frati sau surori poate va veti regasi in cuvintele ce vor urma...

Uneori, cand vorbesc despre lucruri atat de personale, am impresia ca ar trebui sa le tin doar pentru mine, dar apoi imi spun ca sunt prea frumoase pentru a nu fi impartasite, faptul ca ajung sa scriu despre ele este poate pentru ca vrea ca si altii sa traiasca sau sa retraiasca momente din viata care de multe ori raman prea ascunse in sufletul nostru.

De pe la varsta de 5 ani eram innebunita dupa copilasii mici si cum aflam ca "a venit barza" la vreo familie, nu mai conteneam sa o rog pe mama sa mergem in vizita la bebe. Iar la finalul fiecarei vizite, o intrebam pe mama de ce la noi nu vine barza:)))Desigur, mama gasea  mereu motive si un mod foarte diplomat de a-mi raspunde dar eu tot nu intelegeam si vroiam sa avem si noi un bebe in familie. O prietena de-a mamei a fost cea care mi-a oferit "solutia salvatoare", spunandu-mi ca daca pun zahar pe pervazul ferestrei, berzele vor veni sa-l manance, astfel vor poposi la mine acasa, imi vor observa scrisoarea, caci urma sa scriu si o scrisoare, si peste 9 luni imi vor aduce o surioara.Si m-am apucat eu de pus zahar pe pervaz, pe furis desigur:) Si tot puneam zahar si mama iar ma certa ca toata casa era cu zahar si nu vedeam eu nicio barza...Am zis totusi sa o rog pe prietena mamei sa ma ajute sa-i scriu berzei asteia o scrisoare si macar daca va poposi, va si lua scrisoarea si treaba-i rezolvata:)  I-am dictat eu ce sa scrie, dupa care m-am semnat ca doar numele,prenumele, mama si tata stiam sa scriu la acea varsta. Am incheiat scrisoarea cu un desen "foarte artistic", l-am desenat pe tata, am desenat-o pe mama, pe mine si un bebe. Am asezat scrisoarea pe stratul gros de zahar de pe pervaz si am plecat la culcare, sperand ca a doua zi dimineata scrisoarea va fi luata de catre barza:)Ba mai mult de atat, am strecurat dorinta si in rugaciunea mea de seara.

Dimineata  nu am mai gasit scrisoarea si nici zaharul si deja eram fericita.Si nici mama nu m-a mai certat ca am presarat atat de mult zahar prin casa.

Imi amintesc si acum ziua cand ai mei parinti dragi mi-au spus ca au vorbit cu barza si le-a spus ca ne va aduce un bebe. Eram fericita ca va veni barza, iar in secunda urmatoare m-am repezit la jucariile mele si am inceput sa ma gandesc pe care i le voi da lui bebe.Aveam cateva pe care vroiam sa i le dau, altele pe care nu vroiam sa le impart cu ea. Cat despre dulciuri, categoric nu vroiam sa le impart cu ea/el:)) Cand burtica mamei a inceput sa creasca, mama mi-a spus ca bebele se dezvolta in burtica ei, dar intr-o noapte barza va veni la ea, va avea o bagheta magica cu care o va atinge, va lua bebele, il va duce in lumea copiilor, iar pe dimineata il va aduce la noi...Eram fascinata, si tot ciocaneam la mami pe burtica si ziceam:"bebe, ma auzi?azi ti-am luat un ursulet alb cu mov. Te superi daca ma joc cu el pana vii si tu la noi in casa?"Si bebele dadea din picioruse.

Apoi, intr-o dimineata a venit barza, si nici macar nu eram acasa, eram la bunici. La aflarea vestii, am mers intr-un suflet cu matusa mea sa-l vedem pe bebe la spital, cica barza a uitat adresa(ce zapacita:)) si ne-a lasat bebele la spital.Si a sosit si momentul cel mult asteptat:mi-am vazut surioara. Era grasunica, rosie in obraji si plangea. Inima stiu ca imi batea tare si ma uitam cum mama o tine in brate pe ea, iar eu m-am ascuns dupa matusa mea. Mama imi tot spunea sa merg la surioara mea, sa o mangai, dar nu vroiam pentru ca in acel moment simteam ca lumea o iubeste mai mult pe ea si nu pe mine. Cand au adus-o acasa, toata lumea era in jurul ei, pe mine ma intrebau doar daca-mi place de ea, iar eu le raspundeam ca nu:)))Plangea, se smiorcaia, si nu se juca cu mine...Eu aveam nevoie de un partener de joaca, nu de o plangacioasa. Lunile treceau si parca "smiorcaita" devenise tot mai frumusica, ba mai si zambea. Timpul trecea, eu incepusem clasa I-a, iar avea avea 8-9 luni cand mama a iesit sa faca niste cumparaturi. M-a lasat pe mine cu ea, spunandu-mi ca se intoarce in 10 minute si sa am grija de pitica doar sa nu cada din patut...Pitica se tot zbenguia si cum a plecat mama s-a pus pe un plans de nu stiam ce sa fac. M-am tot uitat eu la ea, i-am dat jucarii, dar ea isi sustinea "concertul in continuare":)Mi-am luat inima intre dinti si m-am incumetat sa o iau in brate. In acel moment s-a uitat la mine, a zambit si a gangurit ceva in limba ei, si-a pus manutele pe obrajii mei si a inceput sa se joace cu fata mea, si-i placea grozav. Din acea clipa a inceput sa-mi fie draga si am inceput sa simt ceva deosbit...Acum ma gandesc ca atunci o fi inceput relatia speciala care exista intre doua surori. Si tot din acel moment am simtit ca si eu trebuie sa am grija de surioara mea, nu e doar responsabilitatea parintilor mei. 

Azi, copilul meu are 20 de ani si nu-mi vine sa cred cum un om a crescut sub ochii mei. Cum am trait cele mai frumoase momente impreuna si cum o incurcam amandoua chiar daca doar una dintre noi era vinovata pentru vreo pozna. Am crescut cu responsabilitatea ca mereu si oricare ar fi circumstantele datoria mea este sa am grija de copilul pentru care am presarat atat zahar prin casa, doar ca sa-l am, dar care la randul lui, mi-a presarat si imi presara clipe dulci in viata.

Si p numesc "copilul meu" pentru ca oricat de egoist ar suna, stiu ca e cadoul meu de la viata si mai stiu  ca daca nu as fi scris acea scrisoare, daca nu m-as fi rugat, sansele sa o primesc in viata mea, ar fi fost mai mici.

Iar acum, la maturitate, imi dau seama ca fara ea, nu as fi eu. Si cand am dubii in ceea ce am realizat pana acum in viata, ma gandesc la ea si imi amintesc acel moment in care mi-a zambit si mi-a gangurit ceva in limba ei. Cred ca ceea ce mi-a spus ea atunci a fost:"am venit in viata ta pentru ca doar impreuna putem merge mai departe". Pare exagerat, dar eu asta vreau sa cred si pana acum m-am convins ca oricat de incarcat sa-mi fie sufletul, zambetul ei ma face sa uit de toate grijile, iar cand se joaca cu obrajii mei, ma intorc in copilarie, iar cand ea spune ca va fi bine, va fi doar pentru ca suntem impreuna.

Tu, copilul meu, nu ai voie sa pleci nicicand din viata mea, pentru ca,tu insuti, insemni pentru mine viata, bucuria, puterea si increderea in maine.

Voi, toti cei care cititi aceste randuri, amintiti-va cum v-ati primit surioarele si fratiorii, cum ati copilarit cu ei, ce amintiri dragi aveti cu ei si cum sunteti azi. La impartirea jucariilor si a dulciurilor, se mai triseaza uneori, dar la impartasirea sentimentelor niciodata!!!Nu trisati cu voi, nu trisati cu ssentimentele voastre, nu uitati de ceea ce valoreaza cu adevarat.