"Tara si mama nu ti le alegi"

"Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa[...]"

(Bradut, Florescu, Rostul; http://bradut-florescu.blogspot.co.at/2010/03/rostul.html).

Am citit si am recitit versurile acestea de mai multe ori...si de fiecare data m-au incercat aceleasi sentimente:revolta, neputinta, dragoste, dor...Revolta pentru ca imi pare ca nu pot schimba nimic, neputinta pentru ca sunt tanar si sunt de cele mai multe ori ignorat, dragoste pentru familie si tara, dor  de familie si tara, de pamantul pe care am facut primii mei pasi in viata...Revolta fata de cei plecati din tara care atunci cand se intorc spun doar ca le e foarte bine si ca nu s-ar mai intoarce in tara.

De ce alegem mereu calea mai usoara?De ce la noi in tara suntem mandri, iar la ei in tara plecam capul si renuntam la demnitate?De ce ne parasim tara?De ce ne mintim?

Inca din liceu, si eu visam sa plec din tara si imi spuneam ca la mine in tara nu am niciun viitor...Invatam si visam la zilele in care imi voi atinge telul...Azi, dupa aproape 20 de ani de studiu, dupa eforturi nenumarate, sacrificii, am ajuns intr-o tara straina...Si nu e asa cum ma asteptam sa fie. Da, universitatea e mai dotata, bibliotecile tin pasul cu cele mai noi publicatii, salile de lectura sunt pline ochi cu studenti, iar dupa cartile bune trebuie sa astepti saptamani bune pe un waiting list. Pe strada insa, si aici oamenii arunca mizerii pe jos, si aici scuipa pe jos, si aici oamenii alearga grabiti si ingandurati, aici rareori un barbat acorda prioritate unei femei, rareori primesti un zambet. Duminicile sunt pustii, nu vezi tipenie de om pe strada, ferestrele sunt mai mult inchise, iar oamenii par individualisti...

Poate e doar o impresie de-a mea, poate nu ma pot adapta eu, poate e o problema de acomodare, dar simt in fiecare secunda ca asta nu e tara mea! In tara mea, cea careia i-a disparut rostul, primesc zambete, calc pe pamantul meu, infrunt greutatile altfel, imi port grijile cu mine, deschid ferestre, si le inchid pe altele, dar e tara mea....Acea tara pe care nu eu mi-am ales-o, am primit-o odata cu viata. Mama nu mi-as schimba-o niciodata, va ramane mereu omul care pentru mine inseamna viata, dragoste si speranta. De ce mi-as schimba tara? De ce vroiam pana nu demult sa-mi schimb tara?Pentru ca nu stiam cum e sa calci pe pamant strain saptamani la rand si sa simti ca iti aluneca pamantul de sub picioare...

Cand am plecat din tara ma simteam si eu inselata, manioasa, razvratita pe un sistem de stat care isi bate joc de tineri. Sunt si acum revoltata, si ma simt mai mult parasita decat sprijinita de acel sistem...Dar tara, pamantul meu nu poarta nicio vina...Mama e vinovata atunci cand copilul o ia pe cai gresite?Oare exista vreo mama care doreste raul copilului sau? Ma indoiesc...

Mi-e dor de tara mea si ma bucur in acelasi timp ca mi-am dat seama ca alta tara nu e pentru mine. Imi iubesc familia, imi iubesc tara, imi iubesc pamantul...,pentru mine mereu vor avea un rost. Oricat de sadic ar suna, vreau sa-mi traiesc dezamagirea, revolta, fericirea, esecurile, realizarile, la mine in tara!Si cu toate ca traim intr-o continua incertitudine, stiu ca familia, credinta si tara nu le voi parasi nicicand!

Mangaierea, zambetul si ganguritul de acum 20 de ani...

Postarea de azi are "radacini" profunde tot in copilaria mea draga...si vreau sa vorbesc despre copii, despre copilul din mine si despre acel copil special din viata mea care chiar si in anii batranetii pentru mine tot copil va ramane...Cei  care aveti frati sau surori poate va veti regasi in cuvintele ce vor urma...

Uneori, cand vorbesc despre lucruri atat de personale, am impresia ca ar trebui sa le tin doar pentru mine, dar apoi imi spun ca sunt prea frumoase pentru a nu fi impartasite, faptul ca ajung sa scriu despre ele este poate pentru ca vrea ca si altii sa traiasca sau sa retraiasca momente din viata care de multe ori raman prea ascunse in sufletul nostru.

De pe la varsta de 5 ani eram innebunita dupa copilasii mici si cum aflam ca "a venit barza" la vreo familie, nu mai conteneam sa o rog pe mama sa mergem in vizita la bebe. Iar la finalul fiecarei vizite, o intrebam pe mama de ce la noi nu vine barza:)))Desigur, mama gasea  mereu motive si un mod foarte diplomat de a-mi raspunde dar eu tot nu intelegeam si vroiam sa avem si noi un bebe in familie. O prietena de-a mamei a fost cea care mi-a oferit "solutia salvatoare", spunandu-mi ca daca pun zahar pe pervazul ferestrei, berzele vor veni sa-l manance, astfel vor poposi la mine acasa, imi vor observa scrisoarea, caci urma sa scriu si o scrisoare, si peste 9 luni imi vor aduce o surioara.Si m-am apucat eu de pus zahar pe pervaz, pe furis desigur:) Si tot puneam zahar si mama iar ma certa ca toata casa era cu zahar si nu vedeam eu nicio barza...Am zis totusi sa o rog pe prietena mamei sa ma ajute sa-i scriu berzei asteia o scrisoare si macar daca va poposi, va si lua scrisoarea si treaba-i rezolvata:)  I-am dictat eu ce sa scrie, dupa care m-am semnat ca doar numele,prenumele, mama si tata stiam sa scriu la acea varsta. Am incheiat scrisoarea cu un desen "foarte artistic", l-am desenat pe tata, am desenat-o pe mama, pe mine si un bebe. Am asezat scrisoarea pe stratul gros de zahar de pe pervaz si am plecat la culcare, sperand ca a doua zi dimineata scrisoarea va fi luata de catre barza:)Ba mai mult de atat, am strecurat dorinta si in rugaciunea mea de seara.

Dimineata  nu am mai gasit scrisoarea si nici zaharul si deja eram fericita.Si nici mama nu m-a mai certat ca am presarat atat de mult zahar prin casa.

Imi amintesc si acum ziua cand ai mei parinti dragi mi-au spus ca au vorbit cu barza si le-a spus ca ne va aduce un bebe. Eram fericita ca va veni barza, iar in secunda urmatoare m-am repezit la jucariile mele si am inceput sa ma gandesc pe care i le voi da lui bebe.Aveam cateva pe care vroiam sa i le dau, altele pe care nu vroiam sa le impart cu ea. Cat despre dulciuri, categoric nu vroiam sa le impart cu ea/el:)) Cand burtica mamei a inceput sa creasca, mama mi-a spus ca bebele se dezvolta in burtica ei, dar intr-o noapte barza va veni la ea, va avea o bagheta magica cu care o va atinge, va lua bebele, il va duce in lumea copiilor, iar pe dimineata il va aduce la noi...Eram fascinata, si tot ciocaneam la mami pe burtica si ziceam:"bebe, ma auzi?azi ti-am luat un ursulet alb cu mov. Te superi daca ma joc cu el pana vii si tu la noi in casa?"Si bebele dadea din picioruse.

Apoi, intr-o dimineata a venit barza, si nici macar nu eram acasa, eram la bunici. La aflarea vestii, am mers intr-un suflet cu matusa mea sa-l vedem pe bebe la spital, cica barza a uitat adresa(ce zapacita:)) si ne-a lasat bebele la spital.Si a sosit si momentul cel mult asteptat:mi-am vazut surioara. Era grasunica, rosie in obraji si plangea. Inima stiu ca imi batea tare si ma uitam cum mama o tine in brate pe ea, iar eu m-am ascuns dupa matusa mea. Mama imi tot spunea sa merg la surioara mea, sa o mangai, dar nu vroiam pentru ca in acel moment simteam ca lumea o iubeste mai mult pe ea si nu pe mine. Cand au adus-o acasa, toata lumea era in jurul ei, pe mine ma intrebau doar daca-mi place de ea, iar eu le raspundeam ca nu:)))Plangea, se smiorcaia, si nu se juca cu mine...Eu aveam nevoie de un partener de joaca, nu de o plangacioasa. Lunile treceau si parca "smiorcaita" devenise tot mai frumusica, ba mai si zambea. Timpul trecea, eu incepusem clasa I-a, iar avea avea 8-9 luni cand mama a iesit sa faca niste cumparaturi. M-a lasat pe mine cu ea, spunandu-mi ca se intoarce in 10 minute si sa am grija de pitica doar sa nu cada din patut...Pitica se tot zbenguia si cum a plecat mama s-a pus pe un plans de nu stiam ce sa fac. M-am tot uitat eu la ea, i-am dat jucarii, dar ea isi sustinea "concertul in continuare":)Mi-am luat inima intre dinti si m-am incumetat sa o iau in brate. In acel moment s-a uitat la mine, a zambit si a gangurit ceva in limba ei, si-a pus manutele pe obrajii mei si a inceput sa se joace cu fata mea, si-i placea grozav. Din acea clipa a inceput sa-mi fie draga si am inceput sa simt ceva deosbit...Acum ma gandesc ca atunci o fi inceput relatia speciala care exista intre doua surori. Si tot din acel moment am simtit ca si eu trebuie sa am grija de surioara mea, nu e doar responsabilitatea parintilor mei. 

Azi, copilul meu are 20 de ani si nu-mi vine sa cred cum un om a crescut sub ochii mei. Cum am trait cele mai frumoase momente impreuna si cum o incurcam amandoua chiar daca doar una dintre noi era vinovata pentru vreo pozna. Am crescut cu responsabilitatea ca mereu si oricare ar fi circumstantele datoria mea este sa am grija de copilul pentru care am presarat atat zahar prin casa, doar ca sa-l am, dar care la randul lui, mi-a presarat si imi presara clipe dulci in viata.

Si p numesc "copilul meu" pentru ca oricat de egoist ar suna, stiu ca e cadoul meu de la viata si mai stiu  ca daca nu as fi scris acea scrisoare, daca nu m-as fi rugat, sansele sa o primesc in viata mea, ar fi fost mai mici.

Iar acum, la maturitate, imi dau seama ca fara ea, nu as fi eu. Si cand am dubii in ceea ce am realizat pana acum in viata, ma gandesc la ea si imi amintesc acel moment in care mi-a zambit si mi-a gangurit ceva in limba ei. Cred ca ceea ce mi-a spus ea atunci a fost:"am venit in viata ta pentru ca doar impreuna putem merge mai departe". Pare exagerat, dar eu asta vreau sa cred si pana acum m-am convins ca oricat de incarcat sa-mi fie sufletul, zambetul ei ma face sa uit de toate grijile, iar cand se joaca cu obrajii mei, ma intorc in copilarie, iar cand ea spune ca va fi bine, va fi doar pentru ca suntem impreuna.

Tu, copilul meu, nu ai voie sa pleci nicicand din viata mea, pentru ca,tu insuti, insemni pentru mine viata, bucuria, puterea si increderea in maine.

Voi, toti cei care cititi aceste randuri, amintiti-va cum v-ati primit surioarele si fratiorii, cum ati copilarit cu ei, ce amintiri dragi aveti cu ei si cum sunteti azi. La impartirea jucariilor si a dulciurilor, se mai triseaza uneori, dar la impartasirea sentimentelor niciodata!!!Nu trisati cu voi, nu trisati cu ssentimentele voastre, nu uitati de ceea ce valoreaza cu adevarat.

Amintiri despre bucuriile mici ale vietii

Intr-una din serile trecute, dupa o zi mai nereusita, inainte sa adorm, mi-am amintit de bucuriile mici ale copilariei si cat de diferita eram pe atunci...

Azi ma enervez daca afara ploua si e frig, daca nu-mi iese ceva asa cum vreau eu, daca pica net-ul sau daca imi doresc ceva si mai trebuie sa astept sau sa renunt la acel ceva. Ma enervez daca lumea din jurul meu e rece si nepasatoare, daca investesc munca si energie in ceva si pana la urma trebuie sa o iau de la capat pentru ca acel ceva nu se potriveste cu ceea ce inseamna azi "dreptate". Ce se cere si ce nu se mai cere azi? Ce inseamna azi dreptate si in ce masura ne este permis sa ne facem singuri dreptate? De ce nu ma pot opri sa ma bucur de azi si mereu ma gandesc la maine, uitand de azi? De ce la sfarsitul zilei nu fac lista lucrurilor bune care mi s-au intamplat, ci a celor care nu mi-au iesit? Iar sirul intrebarilor ar putea continua...

Cand eram copil, ma bucuram de fiecare dimineata, de fiecare zi. Ma bucuram pentru ca incepea o noua zi in care mergeam la casuta mea din copac, faurita de bunicul meu, in gradina din spatele casei. Ma bucuram de jucariile mele. Tin minte si acum ziua in care am primit prima mea bicicleta. Habar nu aveam sa merg pe bicicleta, dar am incercat de atatea ori pana cand am reusit. Dovezile zac si acum pe genunchii mei, sub forma unor mici cicatrici. Si am incercat zile la rand si in fiecare dimineata ma trezeam fericita ca mai am o noua zi la dispozitie pentru a incerca...Asteptam in fiecare zi sa se faca ora 19.00 pentru a urmari desenele animate la tv si mi s-a parut ceva extraordinar cand a aparut optiunea cablului tv...Sa te poti uita toata ziua, cand vrei la desene...Dar abia acum imi dau seama ca ajunsesem sa nu le mai apreciez atat pentru ca oricand vroiam, puteam sa le vizionez si nu mai era asteptarea si bucuria momentului. 

Pana si ciocolata avea alt gust atunci...Nu cred ca voi uita vreodata ziua in care am primit prima ciocolata "Poiana" si cat de mult imi placea reclama ei "gustul ciocolatei elvetiene"; de fiecare data cand mancam ciocolata, imi inchipuiam cum a venit ea din Elvetia:)) Si ce gust divin avea. Cand mi se face dor de copilarie, mai cumpar cate o ciocolata, dar nu e la fel pentru ca ai atatea optiuni si nu mai are acelasi gust...Nici mersul pe bicicleta nu mai e la fel, nici la propriu si nici la figurat. De fiecare data cand cad, mi se pare ca ma ridic mai greu pentru ca sunt tot mai multi cei care asteapta parca sa cazi pentru a putea arata spre tine.

Nici casuta mea din copac nu o mai am..., iar cand ploua ma simt mahnita si ma gandesc ca-mi lipseste casuta in care ma ascundeam si in care ma jucam "de-a mama" si "de-a profesoara":). 

Viata nu e o joaca, e o realitate in care luptam pentru fiecare secunda de fericire si in lupta aceasta, uitam de acele mici bucurii care candva ne-au fost de ajuns pentru a ne face sa zambim, pentru a umple sufletul de emotii, iar asteptarea nu a fost nicicand prea lunga...

Azi, am atatea asteptari si prea putina rabdare cu mine, cu oamenii, cu viata. Poate ar trebui sa incep sa fac acea lista a lucrurilor frumoase care se petrec intr-o zi, a lucrurilor bune pe care le fac eu sau pe care  vad ca le fac altii...Sa las lucrurile mai putin frumoase sa treaca cu ziua si de fiecare data cand mi se pare ca ceea ce am mi se cuvine sa ma gandesc ca s-ar fi putut sa nu le am, dar totusi le-am primit pentru ca cineva Acolo Sus ma iubeste si are un plan pentru mine...

Zambetele care definesc viata...

 Am mult, mult de lucru si cu cat lucrez mai mult cu atat realizez ca mai am atatea de facut...Planific fiecare luna, fiecare saptamana, fiecare zi si fiecare ora din zi...O iau razna cand ma uit peste "To do list"...Azi, e  luni, zi pe care incercam sa o indragim , dar nu ne prea iese pentru ca na, e prima zi de dupa weekend si parca ne urnim mai greu din loc...M-am trezit deja stresata de dimineata ca pana seara trebuie sa termin ce mi-am planificat...Un simplu telefon m-a facut sa las la o parte totul pentru cateva zeci de minute...O vizita la o  prietena devenita de curand mamica...Cu toate ca ma invitase de ceva vreme, amanam vizita pentru ca fericirea intemeierii unei familii trebuie savurata mai intai de cei in cauza. Ceilalti, oricat de apropiati ar fi de ei, e bine sa priveasca din exterior, sa inteleaga mai intai cat de mult valoreaza o familie...Priveam poze cu ei, ii priveam in ochi, le admiram zambetele si dincolo de toate acestea linistea din sufletul lor. 

N-am mai scris de cateva luni bune pentru ca mereu aman timpul pentru mine spunandu-mi ca mai am timp...De unde sunt eu atat de sigura ca va mai fi timp pentru mine, pentru fericire, pentru zambete si mai ales pentru familie?!Intocmai, nu stiu...Doar aman si alerg de cativa ani dupa recunoasterea meritelor pe plan profesional...De cativa ani aman zambetele pentru ca nedreptatile te fac sa te incrunti, sa vrei sa-ti faci dreptate, sa ajungi acolo unde ti-ai propus...

Azi, m-am oprit din munca mea de zi cu zi...Am pus deoparte agenda si am plecat in cautarea zambetului, nestiind ca voi gasi raspunsul framantarilor mele...Am gasit doua zambete sincere. Am privit si nu stiam cum sa reactionez in fata acelui ghemotoc de omulet care ma privea parca uimit. Aveam emotii si brusc mi-au trecut in fata ochilor amintiri dragi de care uitasem, dar care sunt ferecate in sufletul meu. 

Mi-a intins o manuta, mi-a zambit si gangurind parca-mi spunea ceva. Imi doream sa-l iau in brate, dar parca mi-era teama pana cand prietena mea mi l-a dat in brate. Nu pot sa descriu sentimentul..., nu exista cuvinte suficiente. Ma privea, iar eu ii zambeam si il simteam cum misca din maini si picioruse. Tineam viata, dragostea, zambetele si fericirea in bratele mele.Am privit o mama care traieste cu adevarat, nu doar respira, zambeste de fericire si din dragoste. E  acel zambet care nu piere nici atunci cand drumul devine mai dificil de parcurs...

Oare de ce amanam viata, dragostea, zambetele, fericirea? M-am intors acasa, am deschis agenda si nu am gasit nicaieri scris:Luni, 10.09.12, intre orele:10-11-Viata, dragoste, zambete, fericire, dar cu toate acestea am avut parte de ele si mai mult decat atat, acel mic omulet printr-o simpla privire si prin acele gangarituri mi-a transmis  ca cele mai frumoase si pretioase lucruri nu se amana si nici nu se planifica...Mi-a transmis sa nu mai aman dragostea ci sa o pretuiesc si sa-mi fac mereu timp pentru ea, sa nu renunt la zambete pentru ca nicicand nu voi reusi sa fac pe deplin dreptate, sa nu planific momentele fericite pentru ca oricum vin cand vor ele si nu au cum sa vina daca aman sa traiesc si doar respir pentru ca nu-mi aloc timp.

Omuletule, mi-ai dat o lectie de viata...Te-am asteptat inca dinainte sa te cunosc...Am redescoperit viata, mi-am dat seama ca stiu sa zambesc sincer, ca sunt fericita pentru ca am redescoperit dragostea sub toate formele ei..., iar dorinta mea cea mai mare e sa ajung ziua in care le voi tine pe toate acestea in brate...Si azi am simtit pentru prima oara in viata mea ca mi se va intampla si mie intr-o zi. In urma cu cateva luni am redeschis o usa pe care inainte m-am incapatanat de atatea ori sa o inchid, dar niciodata nu am aruncat cheia...si-mi dau seama ca o pastram mereu pentru ca in adancul sufletului meu stiam ca acea cheie apartine dragostei.

In luna ianuarie am postat cateva versuri dintr-o melodie ce-i apartine lui Nat King Cole:
"Smile though your heart is aching
Smile even though it's breaking
When there are clouds in the sky, you'll get by
If you smile through your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You'll see the sun come shining through for you ."



atunci ma fortam sa cred in ele. Azi cred in ele pentru ca am descoperit ce cautam, am regasit ce am pierdut, mi-am amintit ca mama mi-a povestit ca atunci cand eram mica si lumea ma intreba ce vreau sa ma fac cand voi fi mare spuneam ca vreau sa devin MAMA.

Omuletule, iti multumesc pentru acele cuvinte pe care doar tu puteai sa mi le spui!:)

"Take me as I am"

"Is there a place where all that I've lost
Will be returned to me?"

http://www.youtube.com/watch?v=oNc2t8U8xqw&feature=related


"Is there something you need from me?
'Cause I tell you now, these hands are empty."

Melodia merită ascultată, iar versurile merită să fie simțite...

Femeia...

“Soldații și eroii de război sunt cinstiți și sărbătoriți, exploratorii se bucură de faimă eternă, martirii sunt venerați, dar din toată omenirea, câți sunt cei care văd în femeie un soldat?”(Jurnalul Annei Frank)

Probabil unora li se pare exagerată comparația femeii cu un soldat, însă cuvintele de mai sus aparțin unei fetițe de doar 13 ani…La această vârstă fragedă, ea vedea în femeie un soldat. Un om care știe să accepte o pierdere și să se bucure de o reușită. Atâtea roluri își fac loc într-o singură ființă, într-o singură viață.

Femeia-iubita face primii pași pe drumul desăvărșirii sale și își dorește să simtă acele sentimente care ar putea să o definească. Să cunoască viața, să o simtă să o poată transmite mai departe…Viață din viață ei pentru viață…Femeia-mamă se luptă mereu, și ori de câte ori are tendința să creadă că a pierdut, își privește rostul. O parte din viața ei va merge mai departe, chiar dacă timpul își lasă amprenta asupra ei…

Femeia-fericită indiferent câte reușite are nu se poate simți împlinită fără să fi dăruit măcar o singură dată viața. Viața nu poate fi dăruită în lipsa dragostei.

E suficient să te uiți în ochii Femeii-bunici pentru a aprecia viața, pentru a-i desluși misterul…

La mulți ani, femeie care faci primii pași pe drumul desăvărșirii tale!La mulți ani, femeie care te-ai desăvârșit oferind viață din dragoste!La mulți ani, femeie-bunică, tu care ne reamintești că merită trăită fiecare clipă…și La mulți ani, femeie-fericită, îndrăznește să faci măcar primul pas…

Nu sunt doar simple cuvinte, nu sunt clișee. Nu doresc să laud femeia și să discreditez bărbatul.Fiecare își are propriul rol bine definit.

Cred cu tărie că femeia  e un miracol prin faptul că dăruiește viața. Nu cunosc încă sentimentul de a dărui viață, dar știu că trăiesc pentru el și e unicul motiv pentru care mă bucur ca sunt femeie…

Tu, cea care citești aceste rânduri, găsește-ți rolurile, bucură-te de fiecare dintre ele și amintește-ți că le-ai primit pentru că le poți îndeplini pe toate. Când obosești, când crezi că e prea mult, ascultă-ți copilul și bucură-te de cele patru litere care alcătuiesc cel mai frumos cuvânt “mama” . Dacă nu are cine să ți-l spună încă,  încearcă să vrei să-l auzi într-o zi…

Să fiți iubite,  să fiți mame, să fiți fericite și să vă amintiți de fiecare dată că femeia a fost binecuvântată cu cel mai frumos dar:viața!

Cea mai "adevărată" minciună...

"În viață e greu să stai pe propriile picioare, dar este și mai greu să fii singur cu trăsăturile tale sufletești și de caracter, și totuși să-ți păstrezi fermitatea."(Anna Frank)

Într-o societate abandonată incertitudinilor, verticalitatea se transformă  într-o calitate tot mai rară. Frumusețea e distorsionată, iar adevărul tot mai "dependent" de minciună...Acel "adevăr" al zilelor noastre. Ne place să vorbim în clișee, să susținem tot ceea ce este frumos, și afirmăm cu tărie:"frumusețea interioară este cea  care contează!" Oare?! Câți dintre cei care vă privesc zi de zi, se uită în ochii voștri? Câți au curajul să vadă frumusețea în imperfecțiunile voastre? Nu îndrăznesc să afirm că sunt mulți sau puțini din lipsa de date...Încă nu știu să existe vreo metodă, vreo formulă care să cuantifice falsitatea, frica, ezitarea...

Când privesc în jur și văd atâtea "frumuseți" distorsionate, atâtea clișee, ajung să mă întreb câte vertebre au rămas din acea coloană vertebrală pe care ar trebui să o avem cu toții. Cum ai putea să afirmi că " stai pe picioarele tale" când renunți treptat la câte o vertebră?! Auzim ceea ce ne transmite viața sau doar ceea ce vrem noi să auzim? Vedem ceea ce ne arată viața sau doar ceea ce vrem să vedem?

Simțim ceea ce viața ne îndeamnă să nu mai simțim...Și nu mai simțim ceea ce ne-ar face să auzim și să vedem ceea ce suntem. E greu să stai drept, mai ales atunci când simți prezența fiecărei vertebre. Vertebre care te îndepărtează de ceea ce înseamnă azi frumusețea, adevărul, verticalitatea. Pentru că azi "nu frumusețea exterioară conteaza"( cu toate acestea firmele de cosmetice au cifre de afaceri fabuloase, iar chirurgii plasticieni probabil s-ar clona doar pentru a face față cererilor)...Dar nu, frumusețea exterioară nu contează...Cea mai "adevărată" minciună.

Și nu am cum să nu-mi amintesc de versurile unei melodii ce aparține formației Taxi:

"N-ai cum/să te prefaci că nu exist./N-ai cum/Să spui că vii și să nu mai vii niciodată."

Ai cum să te prefaci că cel de lângă tine nu există. Ai cum să-i spui că vii și să nu mai vii vreodată. Ai cum...Dar mai bine păstrează-ți fermitatea...Nuanțele de gri de multe ori derutează...Asumă-ți trăsăturile și încearcă să rămâi drept chiar dacă de multe ori vei fi invizibil pentru mulți...

Teama de eșec...

Am ales să vorbesc despre acest subiect tocmai pentru că ne aflăm în plină sesiune de examene...Ideea a pornit de la expresia fricii pe care am întâlnit-o pe chipurile atâtor studenți...Indiferent cât de mult ai învățat pentru un examen, emoțiile sunt cu atât mai mari cu cât te implici mai mult...Dacă nu înveți, te aștepți la "ghinionul" de a pica examenul. Dacă te pregătești, vrei să dai tot ce e mai bun, îți dorești rezultate care să confirme faptul că a meritat. Când așteptările sunt mari, iar rezultatele nu tocmai pe măsura așteptărilor, intervine așa-zisul EȘEC! Dar ce înseamnă de fapt aceste așteptări? Dimineți în care te trezești și abia aștepți să se facă seară și nopți în care abia aștepți să vină dimineață....Să treacă zilele, să afli rezultatele., răspunsurile așteptate. Și parcă orele trec mai încet și când ,în sfârșit, vine clipa mult așteptată, ți se confirmă temerile din acele nopți nedormite, se adeveresc acele gânduri care nu îți dădeau pace. Și te simți dezamăgit și începe "valul" de reproșuri pe care ți le faci singur. În prima fază îți spui că puteai face mai mult, că puteai să fi mai implicat...Apoi te subapreciezi și începi să dai vina pe modul tău de a gândi, de a trăi și câte altele.Încrederea în propria persoană se îndepărtează tot mai mult de tine...

Câte nopți nedormite în așteptarea unui răspuns important, câte emoții pentru un examen sau un anumit eveniment...Și toate acestea pentru a urca încă un nivel în celebra Piramidă a trebuințelor...Mulți țintim vârful și vrem să ajungem acolo cât mai curând. În viața noastră ,dată pe "repede înainte" ,uităm că în vârf nu poate ajunge oricine și oricum. E larg mediatizat conceptul bărbatului puternic și a femeii puternice. E însă greu să ajungi puternic. Trebuie să înveți să porți o mască. Să știi exact când e potrivit să o porți și când o poți îndepărta. Masca aceasta e din sticlă și se poate sparge foarte ușor, uneori la cea mai mică atingere. De-a lungul vieții se sparge. Și mai straniu e că în tinerețe, la început de drum, această mască se sparge de multe ori...E un mod al vieții de a ne testa răbdarea și înțelepciunea de a reconstrui masca, părticică cu părticică. Fiecare bucățică de sticlă e o nesiguranță de-a noastră, o durere, o suferință, un moment de răscruce. De fiecare dată când reconstruim această mască, ea ne ajută să facem un pas în față. Să conștientizăm ca nicio lacrimă nu rămâne nerăsplătită,  nesiguranța avută se transformă aproape în certitudine, iar la următoarea nesiguranță  reacția va fi diferită.

Dacă azi nu suntem mulțumiți de noi, mâine vom încerca să  schimbăm ușor ceea ce azi ne-a făcut să ne simțim nemulțumiți. Dacă nota nu e cea scontată, dacă răspunsul nu e cel dorit, iar un anumit eveniment a avut un cu totul alt curs, data viitoare nota va fi mai aproape de cea scontată, răspunsul va fi poate pozitiv, iar evenimentul va fi din nou diferit. Dar vom interpreta totul cu o atitudine mai pozitivă.

Inteligența nu se măsoară în note, viață nu e construită doar din răspunsuri ci și din întrebări la răspunsuri, iar evenimentele de aceia sunt evenimente pentru ca să creeze momente inedite.

Cel mai important examen e VIAȚA, cel mai important și frumos răspuns la viață sunt persoanele dragi care ne înconjoară, iar evenimentele etapizează viața. În aceste etape, zâmbetele se confruntă cu lacrimile, fericirea cu tristețea, reușita cu eșecul, dar noi, NOI suntem stăpânii vieții noastre. Omul puternic e cel care acceptă să treacă prin aceste etape și încearcă să nu lasă loc regretelor. Nu se minte și nu neagă atunci când are de înfruntat un eșec. Fiecare om, oricât de inteligent ar fi, are propriile temeri și nesiguranțe. Diferența e doar că unii "maschează"  mai bine, alții mai puțin. Fiecare dintre noi are emoții, și  "tremură" în felul său în fața fiecărui început de drum...E dovada faptului că suntem ființe umane și nu roboți. Sufletul e tot ce ne-a mai rămas într-o lume atât de tehnologizată. În suflet pătrund doar persoanele care contează pentru noi. Și oricât de egoist ar suna, am să o spun. Prima persoană care contează  e propria noastră persoană pentru că dacă noi nu ne învățăm să fim puternici, nu-i vom putea ajuta pe cei de lângă noi. Trebuie, DA...TREBUIE să avem încredere în noi, indiferent de note, feedback-uri pozitive sau negative, reușite sau eșecuri.Merităm să "investim" în noi. Să învățăm pentru noi, să fim fericiți în primul rând pentru noi pentru a-i putea face fericiți pe cei de lângă noi, să ne iubim pentru a fi iubiți. Dacă nu ne iubim pe noi, atunci cei dragi nouă de ce să ne iubeasă? Nu e oare o formă prin care îi discredităm?Ei iubesc persoane pe care noi uneori poate chiar le detestăm? Ei au încredere în persoane în care noi nu credem?

Acum când scriu, aștept un răspuns important...De fapt, mai multe răspunsuri importante...și sunt de la voi!

Prăpastia nu e niciodată mai mare decât podul care te ajută să treci peste ea.

Cu drag.

Iubire de vânzare?!

     Abia ce a început luna Februarie și deja peste tot se pot vedea inimioare și "oferte speciale" de Ziua Îndrăgostiților. Această zi atât de promovată peste tot. Oare în această zi oamenii se iubesc mai mult?Oare în această zi doar cuplurile se iubesc? Mulți se "isterizează" parcă, atunci când această zi importantă(pentru unii, nu și pentru mine) îi găsește "fără planuri". Acele "două cuvinte" sunt folosite în exces, iar această sărbătoare se transformă într-o strategie de a a mări profitul comercianților de pretutindeni. Ok, suntem părtașii unei economii de consum, dar totuși iubirea nu se poate vinde și nici cumpăra...Nu există "te iubesc mai puțin sau mai mult" în funcție de ce flori sau ce cadouri oferi  persoanei iubite în această zi...De ce să ajungi să crezi ca o banală mascotă de pluș se poate transforma într-o dovadă de iubire, că un buchet de flori poate șterge indiferența din trecut, că o cină la un restaurant sofisticat sau o excursie în vreo "capitală a iubirii"(nu cred să existe un oraș anume pentru iubire), poate să transforme ceva ce nu mai există sau poate nici nu a existat, să transforme sentimentul iubirii în ceva și mai profund(în cazul în care iubirea poate fi cuantificată)...

     Sărbătoarea Sfântului Valentin, în România, conform calendarului ortodox, se sărbătorește pe 16 Februarie. 

Dacă tot există această sărbătoare, ar trebui privită ca o zi în care ne gândim la un om care a știut să fie om vindecând bolnavi și ocrotind îndrăgostiții. Un om  care a apreciat sentimentul acesta pe care noi azi tindem să-l "comercializăm".

Ce ar fi dacă nu am aștepta o zi anume pentru a sărbători iubirea? Ce-ar fi dacă prin sărbătoarea iubirii am înțelege ziua de ieri, cea de azi și de mâine și fiecare zi...Cum ar fi să oferim iubire prin gesturile noastre? Și nu doar iubitului/iubitei, ci și mamei, tatălui, fratelui, surorii, prietenilor și tuturor persoanelor dragi...Dar să nu uităm nici de cei care ne sunt străini, cei pe care îi vedem pe stradă, în mijloacele de transport în care călătorim,  cei despre care nu știm decât că există...Și ei se pot bucura de o privire caldă...

      În lumea aceasta în care de multe ori suntem forțați de împrejurări  să fim duri cu viața, ajungem să credem că iubirea e doar pentru unii...Iubirea e pentru toți...Pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru mine...Iar când o găsiți, nu tânjiți după flori, după mascote, după bijuterii, după cadouri materiale pentru a vi se confirma că există...Nu așteptați să vi se spună cele două cuvinte...Încercați să le simțiți, nu să le auziți...Le găsiți într-o îmbrățișare, într-o privire sinceră, într-un zâmbet, într-o lacrimă, într-o speranță într-una din acele zile în care totul pare prea greu...Viața este construită din zile care ne pot oferi toate acestea...Nu vă gândiți câte zile ați irosit deja, gândiți-vă câte zile pot fi diferite de acum încolo...

Iubirea nu trebuie sărbătorită, ci trebuie simțită...Ea nu are forma unei inimi...Dacă am iubi cu inima, s-ar face multe transplanturi după fiecare despărțire...Acest sentiment nu are formă, ci dă formă, nu are culoare, ci colorează viața, nu se poate descrie în cuvinte pentru că se simte...

Înainte să cumpărați acele cadouri și flori, fiți raționali...Întrebați-vă dacă sentimentele pe care le împărtașiți partenerelui/partenerei pot fi reprezentate prin lucruri materiale?

Și nu uitați că toți avem nevoie de iubire...Căutați-o acolo unde ați putea-o găsi...Nu e de vânzare!!!

Fiți diferiți, nu vă alăturați "turmei"!

Smile...

Melodia  perfectă pentru un început de săptămână...:)

http://www.youtube.com/watch?v=A9wA-bOBHuA&ob=av2n

"Smile though your heart is aching
Smile even though it's breaking
When there are clouds in the sky, you'll get by
If you smile through your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You'll see the sun come shining through for you ."


:)

Ziua de Luni....

   De dimineață m-a "izbit" ziua de Luni și parcă nu-mi mai venea să mă dau jos din pat...Luni mereu am nevoie de porție triplă de cafea și tot adormită sunt și....bine zice Garfield:"I hate Mondays !" Totuși de unde vine "ura" asta :)) pentru ziua de Luni? E totuși prima zi din săptămână...Teoretic ar putea reprezenta un nou început. Noi, ăștia care nu prea îl avem la suflet pe "Monday"-ul ăsta, ne-om fi temând de un start?! Cu gândul ăsta am pornit-o din loc spre bătrâna BCU...Cu un gând și un ditamai termos de cafea:).Nici frigul năprasnic nu prea m-a dezmeticit până când am zărit un copilaș care probabil tocmai era dus la "Grădi" de către bunica lui. Așteptând culoarea verde(unul dintre momentele de răgaz ale omului modern care sincer nu știu unde se tot grăbește), priveam copilașul care îmi zâmbea atât de senin și era atât de plin de viață, deși era dimineață și frig și era înconjurat de atâția oameni plictisiți....El părea fericit....poate pentru că el încă nu știe ce înseamnă ziua de Luni sau încă nu și-a creat această preconcepție...Ziua de Luni e precum toate celelalte. Are tot 24 de ore. Diferența o facem noi...De fapt, atitudinea noastră...Decât să dăm vina pe Luni, mai bine să dăm vina pe noi, mai exact pe lenea din noi:)). Să eliminăm lenea și proasta dispoziție specifică acestei zile și să zâmbim, să debordăm de energie și să începem ziua în forță!

   Eu nu mai vreau proastă dispoziție în general, dar în special nu în ziua de Luni. De azi: I don't hate Mondays! chiar dacă în continuare îmi place de Garfield:)

       Încercați și voi să nu îl blamați pe Luni...Dacă vă vine greu, căutați zâmbetul unui copil. Efectul pozitiv este garantat!:)

Gândiți-vă la tot ce e mai frumos în viața voastră și fiți senini! Chiar dacă afară e frig, căldura o putem găsi în noi și putem încălzi multe suflete.:)

Deci, ce părere aveți de Luni?;)

Cartea specială...

    La un moment dat, am fost întrebată de către un bărbat, care este bijuteria mea preferată. Pentru câteva minute mă întrebam și eu același lucru. Într-un final, am ajuns la concluzia că bijuteria mea preferată este cartea..., pentru că atunci când rostesc cuvântul "bijuterie" mă gândesc la ceva prețios, iar lucrurile prețioase pentru mine sunt cele care nu pot fi evaluate în bani...Cele care rămân prețioase pentru tot restul vieții, cele care lasă o amprentă asupra sufletului, a gândirii.

    Postarea de azi pornește de la una din "bijuteriile" mele, o carte cu o poveste specială, o carte scrisă în memoria copiilor care nu au avut șansa să se bucure de călătoria numită viață. Ei au intrat în labirint și au văzut doar întunericul, chiar dacă sperau să găsească o rază de lumină...

În călătoria mea prin Polonia, am ales să vizitez și fostul lagăr din Auschwitz-Birkenau, deși niciodată nu am înțeles de ce un asemenea loc a devenit un obiectiv turistic...Poate pentru ca faptele din trecut să nu se mai repete...E cutremurător tot ceea ce vezi acolo...Personal, îmi simțeam sufletul tremurând,priveam pământul și mă gândeam la milioanele de suflete care au fost nedreptățite, priveam  pozele ce surprindeau frica de moarte și dorința de viață...Și totuși pe chipurile triste, se putea zări un zâmbet ascuns păstrat pentru atunci când raza va apărea...

Pozele atâtor copii nedreptățiți, copii care ar fi putut avea o șansă....Atât de multe copilării distruse...

Printre toate aceste poze care ilustrau momente fericite din viața acelora  ce și-au încheiat călătoria prea devreme, am zărit  zâmbetul unei fetițe însoțită de bunicii ei...Zâmbetul ei mi s-a întipărit în minte și mă urmărea pe coridoarele lungi ale impunătoarelor clădiri...Pașii m-au purtat spre o librărie, am intrat deși încă din momentul în care am decis să vizitez Auschwitz-ul, mi-am zis că nu voi cumpăra niciun suvenir pentru că nu e nevoie de lucruri materiale pentru a-ți aminti de această experiență...

Am intrat în librărie și am zărit o singură carte, n-am mai văzut nimic în jur(și nu exegerez când spun acest lucru). Am zărit imaginea fetiței blonde ce purta un paltonaș roșu și un titlu "The girl in the Red Coat". Am luat cartea și m-am îndreptat spre casă pentru a o plăti...A fost prima carte pe care am cumpărat-o fără să o deschid în prealabil...Știam doar că imaginea care mă urmărea trebuia să devină palpabilă într-un fel...

Am început să citesc cartea în drum spre hotel și simțeam că nu o mai pot lăsa din mâini, cumva făcea deja parte din mine...Era scrisă de însăși fetița al cărei zâmbet  m-a marcat...Un om care a călătorit prin cel mai anevoios labirint, care s-a ascuns din dorința de a zări lumina... Un suflet care la vârsta de 6 ani și-a întrebat mama ce gust are ciocolata și ce înseamnă să fii îndragostit...

Roma: "-Mama, what does the chocolate taste like?
Mother:-The taste of chocolate is so wonderful, it's impossible to describe. Sweet and sticky, like milk and honey, like jam and cake, but much better.
Roma: -What does that mean, Mama, "in love"?
Mother:-Being in love is like chocolate...

***

Mother:-Roma, look , this is chocolate!
Roma: A tingling sensation runs down my back.Chocolate!How long have I dreamed about it!And now, at last, I'll be able to taste the real thing. Taking off the lid, I see something dark brown and hard inside. I break off a little piece and put it in my mouth. It is very hard and breaks apart when I chew it. It is sweet, but also bitter. Actually it tastes awful. This is chocolate?" 
(Roma Ligocka, The Girl in the Red Coat,Bantam Dell, New York,2002, p.45-46,51,118-119)
 *Am ales să nu traduc aceste rânduri tocmai pentru a nu le știrbi din profunzime, ințelepciune și farmec...

    O explicație pertinentă venită din partea unui copil care învăța să trăiască...Un copil care descoperă gustul ciocolatei prin cuvinte...Care își închipuie gustul, fără a-l putea simți...Începe să creadă în iubire prin cuvintele mamei ei, prin încredere deplină...În cele mai întunecate clipe, încerca să-și închipuie cum ar putea gusta ciocolata...Iar când ajunge să o guste își dă seama că nu e deloc așa cum își închipuise...

    Ideile mai sus citate, pot fi interpretate în felurite moduri...Vă întreb doar câți mai știți ce gust mai are ciocolata? Care gust e mai pronunțat: cel dulce sau cel amar?

Nu e niciodată prea târziu pentru a descoperi acel gust potrivit pe care cu toții îl căutăm...Vă doresc din suflet să-l descoperiți...

Călătoria numită viață...

"Why travel, unless you must?[...]It is not so much a question of travelling as of getting away; which of us has not some pain to dull, or some yoke to cast off?"(Sand, George, A Winter in Majorca, Impremta Politecnica, Palma de Mallorca, 1998,  p.9)

    Aceste gânduri așternute pe hârtie la 25 August, 1855 de către George Sand, m-au determinat să intru și eu timid în lumea bloggerilor.:) Ei, și acum probabil vă întrebați( în cazul în care e cine să se întrebe, căci încă nu știu dacă voi avea cititori:) ce legătură are acest citat cu blogul meu și de ce prima postare are titlul "Călătoria numită viață..."?

   Călătoriile sunt pasiunea mea numărul 1, prin călătorie înțelegând orice formă de evadare din activitățile obișnuite. Cu fiecare călătorie descopăr viața sub o altă formă, văd o altă parte a ei și mereu descopăr că știu atât de puține despre ea, dar în același timp atât de multe....

 Ne trezim călători într-un labirint pe care încercăm să-l deslușim fie pentru că suntem curioși de ceea ce vom găsi, fie pentru că ajungem să călătorim pentru că trebuie. Trebuie oare să călătorim sau ne place să călătorim în viață? Ne pornim la un drum pentru a descoperi plăcerea unor noi descoperiri sau ne dorim doar o evadare din vacarmul orașului care ne face, de multe ori, să devenim captivi în propria noastră colivie...

Câți dintre noi își rezervă două minute din fiecare dimineață pentru a se privi în oglindă și a zâmbi unei noi zile? Câți remarcăm o zi însorită și câți descoperim prospețimea unei zile ploioase? Câți dintre noi ne bucurăm de faptul că ni s-a mai oferit o zi pentru a ne continua călătoria?

     În alergarea noastră spre o anumită destinație uităm să descoperim mărunțișurile care alcătuiesc "seva" vieții din care cu toții ar trebui să ne hrănim, astfel încât să nu vrem doar să evadăm pentru a putea trăi, ci să trăim pentru a putea evada  oricând vrem noi...În miezul zilei să ne permitem un respiro de 2 minute, timp în care să remarcăm un mic amănunt ce ne face viața mai frumoasă...Nu suntem atât de încorsetați pe cât credem, suntem mai liberi decât ne închipuim...Limitele ni le stabilim noi...

Dragii mei, sezonul acesta se poartă zâmbetele sincere, îmbrățisările calde și clipele frumoase petrecute alături de cei dragi!

Acestea fiind spuse, vă doresc călătorie plăcută în viață! E singura călătorie pe care ne-o putem permite cu toții:)

P.S.:Am auzit că zâmbetul și îmbrățișarea sunt accesoriile care nu trebuie să lipsească , iar clipele frumoase petrecute alături de cei dragi întrec confortul celui mai luxos resort din lume:) Tendințele se vor păstra pe tot parcursul "călătoriei".