La un moment dat, am fost întrebată de către un bărbat, care este bijuteria mea preferată. Pentru câteva minute mă întrebam și eu același lucru. Într-un final, am ajuns la concluzia că bijuteria mea preferată este cartea..., pentru că atunci când rostesc cuvântul "bijuterie" mă gândesc la ceva prețios, iar lucrurile prețioase pentru mine sunt cele care nu pot fi evaluate în bani...Cele care rămân prețioase pentru tot restul vieții, cele care lasă o amprentă asupra sufletului, a gândirii.
Postarea de azi pornește de la una din "bijuteriile" mele, o carte cu o poveste specială, o carte scrisă în memoria copiilor care nu au avut șansa să se bucure de călătoria numită viață. Ei au intrat în labirint și au văzut doar întunericul, chiar dacă sperau să găsească o rază de lumină...
În călătoria mea prin Polonia, am ales să vizitez și fostul lagăr din Auschwitz-Birkenau, deși niciodată nu am înțeles de ce un asemenea loc a devenit un obiectiv turistic...Poate pentru ca faptele din trecut să nu se mai repete...E cutremurător tot ceea ce vezi acolo...Personal, îmi simțeam sufletul tremurând,priveam pământul și mă gândeam la milioanele de suflete care au fost nedreptățite, priveam pozele ce surprindeau frica de moarte și dorința de viață...Și totuși pe chipurile triste, se putea zări un zâmbet ascuns păstrat pentru atunci când raza va apărea...
Pozele atâtor copii nedreptățiți, copii care ar fi putut avea o șansă....Atât de multe copilării distruse...
Printre toate aceste poze care ilustrau momente fericite din viața acelora ce și-au încheiat călătoria prea devreme, am zărit zâmbetul unei fetițe însoțită de bunicii ei...Zâmbetul ei mi s-a întipărit în minte și mă urmărea pe coridoarele lungi ale impunătoarelor clădiri...Pașii m-au purtat spre o librărie, am intrat deși încă din momentul în care am decis să vizitez Auschwitz-ul, mi-am zis că nu voi cumpăra niciun suvenir pentru că nu e nevoie de lucruri materiale pentru a-ți aminti de această experiență...
Am intrat în librărie și am zărit o singură carte, n-am mai văzut nimic în jur(și nu exegerez când spun acest lucru). Am zărit imaginea fetiței blonde ce purta un paltonaș roșu și un titlu "The girl in the Red Coat". Am luat cartea și m-am îndreptat spre casă pentru a o plăti...A fost prima carte pe care am cumpărat-o fără să o deschid în prealabil...Știam doar că imaginea care mă urmărea trebuia să devină palpabilă într-un fel...
Am început să citesc cartea în drum spre hotel și simțeam că nu o mai pot lăsa din mâini, cumva făcea deja parte din mine...Era scrisă de însăși fetița al cărei zâmbet m-a marcat...Un om care a călătorit prin cel mai anevoios labirint, care s-a ascuns din dorința de a zări lumina... Un suflet care la vârsta de 6 ani și-a întrebat mama ce gust are ciocolata și ce înseamnă să fii îndragostit...
Roma: "-Mama, what does the chocolate taste like?
Mother:-The taste of chocolate is so wonderful, it's impossible to describe. Sweet and sticky, like milk and honey, like jam and cake, but much better.
Roma: -What does that mean, Mama, "in love"?
Mother:-Being in love is like chocolate...
***
Mother:-Roma, look , this is chocolate!Roma: A tingling sensation runs down my back.Chocolate!How long have I dreamed about it!And now, at last, I'll be able to taste the real thing. Taking off the lid, I see something dark brown and hard inside. I break off a little piece and put it in my mouth. It is very hard and breaks apart when I chew it. It is sweet, but also bitter. Actually it tastes awful. This is chocolate?"
(Roma Ligocka, The Girl in the Red Coat,Bantam Dell, New York,2002, p.45-46,51,118-119)
*Am ales să nu traduc aceste rânduri tocmai pentru a nu le știrbi din profunzime, ințelepciune și farmec...
O explicație pertinentă venită din partea unui copil care învăța să trăiască...Un copil care descoperă gustul ciocolatei prin cuvinte...Care își închipuie gustul, fără a-l putea simți...Începe să creadă în iubire prin cuvintele mamei ei, prin încredere deplină...În cele mai întunecate clipe, încerca să-și închipuie cum ar putea gusta ciocolata...Iar când ajunge să o guste își dă seama că nu e deloc așa cum își închipuise...
Ideile mai sus citate, pot fi interpretate în felurite moduri...Vă întreb doar câți mai știți ce gust mai are ciocolata? Care gust e mai pronunțat: cel dulce sau cel amar?
Nu e niciodată prea târziu pentru a descoperi acel gust potrivit pe care cu toții îl căutăm...Vă doresc din suflet să-l descoperiți...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereCat de interesantArmela, tocmai am cerut pe blog sa primesc sfaturi referitor la ce carte as mai putea citi si...deschid aceasta pagina si citesc uimita despre cartea "The girl in the Red Coat". Ah ce minunat mi se pare, mi-ar placea s-o citesc...cred ca mi-ar lua foarte mult timp tinand cont ca Andrei imi ocupa tot timpul meu...insa as indrasni sa te rog sa mi-o imprumuti atunci cand vei putea.
RăspundețiȘtergereplang toti copii care nu au avut copilarie pe lumea aceasta, iar apoi incerc sa ma linistesc la gandul ca ei sut intr-un loc minunat, daca ei nu merita atunci cine? asta e parerea mea este credinta mea sa zic mai bine...poate mi-am format-o ca sa pot trai mai impacata fara fetita mea. imbratisari
De multe ori ma intrec daca istoria a marcat omenirea ori oamenii au marcat istoria...Unele fapte au fost mult prea crunte...Copiii nu trebuie sa suporte consecintele faptelor nesabuite ale adultilor...Copiii nu ar trebui sa cunoasca neajunsurile, nu ar trebui sa ajunga sa tanjeasca dupa Abecedar ci sa li se deschida cartea vietii, sa fie ajutati sa intoarca fiecare fila, sa aiba sansa sa invete, sa se bucure, sa li se ofere sansa de a zambi cat mai des, iar atunci cand totusi ar plange din varii motive, sa fie mereu imbratisati, iar lacrimile sa le fie transformate in zambete...Copiii sunt ingeri, iar uneori lumea devine atat de nepasatoare si rea incat Dumnezeu decide ca locul lor nu e pe pamant tocmai pentru a le pastra zambetul pe chip...Fetita ta nu a incetat sa fie inger nici macar o clipa, nici macar atunci cand a ajuns pe pamant; sunt convinsa ca rostul ei a fost si este acela de inger si s-a intors printre ingeri pentru ca stia ca parintii ei sunt altfel de oameni, oameni buni care o inteleg;oameni care stiu ca ingerii nu mor niciodata, ca ei ne vegheaza si sunt in mijlocul nostru mereu; ei nu au nevoie sa ofere o atingere pentru ca noi sa le simtim prezenta; ei nu au nevoie sa ne spuna ca ne iubesc, pentru ca le simtim dragostea; iar noi, cei care credem in ingeri, am invatat sa iubim fara sa imbratisam, doar ridicam privirea spre Cer si simtim cum sufletele se imbratiseaza...E unul din multele motive pentru care cei care putem sa simtim astfel de sentimente, trebuie sa-i multumim Celui de Sus ca ne-a facut diferiti, ca pentru noi corpul e doar dovada palpabila a existentei, dar de fapt traim prin suflet si sentimente...Te imbratisez si eu.P.S:Inainte sa citesc comentariul tau, am citit noua ta postare pe blogul tau si deja ti-am si facut niste recomandari. Iti voi aduce cartile si ti le las pana cand reusesti sa le citesti...Pe mine m-au marcat intr-un sens pozitiv.
RăspundețiȘtergere